Stau în apartamentul nostru din Brașov, unde teii parfumează aerul. Îmi dau cu apă de trandafiri, bluza de mătase mi se lipește de piele. Aprind o lumânare, flacăra ei dansează pe fața mea. Poate diseară, îmi spun, va fi diferit.
Mihai intră, clătinându-se, duhnind a țuică. Ochii lui, care odată mă mângâiau, acum mă sfredelesc. „Elenă, ești… aproape drăguță,” spune, atingându-mi talia. Inima mi-o ia razna, tânjind după iubirea din Sibiu, când șoaptele lui mă încălzeau.
Dar soneria mă trezește. O femeie cu buze stacojii pășește înăuntru, rochia ei strâmtă râde de mine. „Mihai, dragă,” toarce ea. El râde, mâinile lui alunecă pe ea, chiar aici, în bucătăria noastră. „Nu-i băga în seamă,” zice, ca și cum aș fi un obiect. Flacăra lumânării pâlpâie, ca rușinea mea. Îmi amintesc primul lui pumn, lacrimile lui false. Vălul stacojiu al iubirii noastre se rupe, și rămân singură, prinsă în durerea și umilința lui.