Draga mea noaptea ai strigat in somn: Nu Vasile nu…Cine e acel Vasile??Dar ce importanta..

Soțul stătea pe marginea patului, cu brațele încrucișate și o privire confuză pe față. Tocmai ce se trezise dintr-un somn agitat și, pe lângă bătăile ușoare ale ploii la fereastră, auzise ceva ce-l pusese pe gânduri.

-Draga mea, noaptea ai strigat în somn: „Nu, Vasile, nu…” Cine e acel Vasile? – întreabă el, încercând să își ascundă neliniștea sub o voce calmă, dar ușor tremurată.

Femeia, abia trezită și încă învăluită în ceața somnului, se uită la el cu ochii încețoșați. Își freacă fruntea și zâmbește ușor, încercând să își amintească despre ce era vorba în visul ei. Nu reușește, dar își dă seama că trebuie să răspundă rapid.

-Vasile? Ah, Vasile… – spuse ea trăgând de timp, gândindu-se cum să iasă din situația asta. Apoi, o idee îi înflorește brusc în minte. Se întoarce către el și, cu un aer glumeț și o voce jucăușă, spune:

-Dar ce importanță are cine e Vasile, dragule, dacă ai auzit clar că am refuzat? Ar trebui să fii mândru de mine! – adaugă ea, chicotind ușor. 

–-


Alinuța și bunica sa se plimbau agale pe un drum prăfuit de la marginea satului. Era o zi senină, cu soarele strălucind puternic pe cerul albastru, iar păsările cântau de parcă ar fi vrut să înveselească pe oricine trecea pe acolo. În timp ce mergeau, Alinuța, cu ochii ei ageri, zări ceva strălucind pe jos.

— Bunica, uite, un leu! Pot să-l iau? întreabă ea entuziasmată, sperând la un mic cadou de la magazinul din colț.

— Nu, draga mea, ce-i jos, jos rămâne! răspunse bunica, în timp ce-și continua pașii mărunți, sprijinindu-se de bastonul ei vechi.

Alinuța oftă dezamăgită, dar continuă să meargă, ținându-se strâns de mâna bunicii. După câțiva pași, zări pe jos o bancnotă de 10 lei. Ochii i se luminau de fiecare dată când vedea câte ceva pe jos.

— Bunica, uite 10 lei! Pot să-i iau acum?

— Nu, Alinuța, ți-am spus deja, ce-i jos, jos rămâne! repetă bunica, cu vocea ei blândă, dar fermă.

Mergeau ele mai departe, iar norocul părea să fie de partea Alinuței. Găsi 20 de lei, apoi 50, și chiar 100 de lei!

— Bunica, uite câți bani sunt pe jos! Poate putem lua măcar unul din ei, să ne cumpărăm niște bomboane! insistă Alinuța, deja convinsă că ar fi o idee bună să încalce regula bunicii.

Dar bunica era neclintită.

— Nu, draga mea, ți-am spus de la început: ce-i jos, jos rămâne! îi spuse ea hotărâtă, de parcă voia să-i predea o lecție de viață.

Alinuța, deși dezamăgită, începu să se gândească la ce putea să însemne această regulă a bunicii.

Trecând ei așa mai departe, bunica, cu mintea pierdută în amintirile tinereții, se împiedică de o piatră și căzu jos. Bastonul se rostogoli pe drum, iar bunica rămase întinsă, încercând să se ridice.

— Alinuța, ajută-mă, te rog! Nu pot să mă ridic singură! spuse bunica, întinzând mâna spre nepoțica ei.

Alinuța, cu o sclipire în ochi, se opri și zâmbi ștrengărește.

— Nu, bunica, ce-i jos, jos rămâne! răspunse ea, repetând exact cuvintele bunicii, dar de data asta cu o bucurie copilărească în voce.


Părinții și copilul stau la masă într-o seară liniștită, bucurându-se de cina pregătită cu drag. Copilul, curios din fire, începe să observe fiecare detaliu din jur și să pună întrebări:

– Tati, de ce e cerul albastru? 

– Nu știu, dragă, răspunde tatăl calm, fără să ridice privirea din farfurie.

Câteva minute mai târziu, copilul întreabă din nou:

– Tati, cum zboară avioanele? 

– Nu știu, dragă, răspunde tatăl la fel de liniștit.

Mama, deja enervată de seria nesfârșită de întrebări, intervine:

– Ionele, nu mai pune și tu atâtea întrebări, lasă-l pe tati să mănânce în liniște!

Tatăl, zâmbind ușor, dar fără să se oprească din mestecat, îi spune cu calm soției:

– Lasă-l, dragă, să întrebe, că altfel cum să învețe?

Leave a Comment