Ion, rușinat și dezamăgit de ce auzise în sat, se întoarce acasă cu capul plecat. Intră pe ușă și o găsește pe Maria pregătind de mâncare, cu un zâmbet larg pe față. Cu toate astea, Ion nu mai rezistă și izbucnește:
– Mărie, lumea din sat râde de mine! Toți îmi spun că pruncul nu-i al meu, că nu se poate să fie al meu, că noi nu avem decât trei luni împreună!
Maria îl privește calmă, își șterge mâinile de șorț și îl ia de mână.
– Mă Ioane, hai să-ți explic, să nu mai faci caz de vorbele ălora, că te iau de prost! Stai jos și ascultă bine.
Ion, curios dar și confuz, se așază lângă ea.
– Uite, măi Ioane, spune Maria încet, gândindu-se cum să-i explice cât mai clar. Tu ai stat trei luni cu mine, nu?
Ion, fără să înțeleagă unde vrea să ajungă, dă din cap:
– Da, am stat.
– Și eu, Mărie, am stat trei luni cu tine, nu-i așa?
Ion, mai nedumerit, dar continuând să răspundă:
– Da, ai stat.
Maria își pune mâinile pe genunchii lui și îi zâmbește larg, de parcă explicația urma să fie revelatoare.
– Bun. Deci noi am stat împreună trei luni, amândoi, da?
Ion, deși tot nu pricepea, aprobă din nou:
– Da, măi Mărie, am stat.
Maria, triumfătoare:
– Ei, și atunci? Dacă tu ai stat trei luni și eu trei luni, cum adică să nu fie nouă luni la un loc?
Ion se luminează brusc, ridicându-se de pe scaun:
– Așa-i, Mărie! Ce prost am fost să nu mă gândesc! Ies nouă luni, sigur că da!
– De unde vii așa de fericit? îl întreabă Gicu pe prietenul lui, Mihai, care intră pe ușă cu un zâmbet larg, aproape de neclintit.
Mihai, radiind de bucurie, își aruncă geaca pe un scaun și își freacă mâinile, parcă savurând momentul.
– De la dentist, frate! răspunde el încântat.
Gicu, neîncrezător și ridicând o sprânceană:
– Păi… nu înțeleg… de ce te bucuri așa tare? Te-ai dus la dentist, nu la câștigat la loto.
Mihai, plin de entuziasm, bate din palme:
– E plecat în concediu!